Material prezentat in cadrul intalnirii lunare a Asociatiei Reiki Usui.
Toate drepturile de autor apartin doamnei Iolanda Mitrofan - "Orientarea experientiala in psihoterapie"- Dezvoltare personala, interpersonala, transpersonala, Editura SPER, Colectia Alma Mater, Bucuresti 2000. Exercitiul de meditatie creatoare se numeste Explorarea chipului - o meditatie asupra fiintei iubite.

EXPLORAREA CHIPULUI – o meditaţie asupra copilului interior

Aşează-te aşa cum îţi vine acum. Ascultă impulsul trupului tău din această clipă şi îngăduie-i dreptul de a se destinde treptat... Ascultă dorinţa muşchilor de a se lăsa în voie, aici în lăcaşul pe care tu l-ai ales pentru reîntâlnirea cu copilul din tine.

Şi dacă deja eşti destins, liniştit, ascultând cum celulele corpului tău ţi se pun în acord, păstrează-ţi atenţia vie şi concentrată în punctul dintre sprâncene... înconjoară-l lin şi uşor cu întreaga iubire şi lasă-l treptat să devină un cerc transparent şi adânc, un ochi blând de apă.

Te invit să pătrunzi în apa ce cald te primeşte şi lin te cufundă în ea până la glezne. Simte-i atingerea mângâietoare ca mătasea în timp ce continui să te afunzi până la genunchi, până la brâu, până la piept. Lasă-ţi şi braţele, umerii, gâtul să se răsfeţe şi simte întreaga căldură a trupului. Observă cum această căldură lent difuzează în beatica undă, pe care o poţi colora după cum simţi nevoia.

Acum întoarce-ţi auzul spre foşnetul ce se întâmplă la graniţa trupului tău cu spaţiul în care te scalzi. Poţi să-ţi răsfiri după voie degetele lăsând apa să treacă, precum într-o clepsidră acvatică, măsurându-se timpul. Şi timpul ce curge e una cu inima ta ce-şi cântă egal şi sonor bucuria de a-ţi fi ţie ritm. Ascultă cum ritmul tău se armonizează cu-al apei, din care, încetul cu-ncetul se iveşte un Chip, chipul copilului interior... imagine vie, ce ţi se arată tot mai clar.

E chipul pe care, privindu-l, simţi forţă în oase, simţi muşchii flexibili – liane dorind să-nconjoare trupul pe care abia-l bănuieşti în luminile apei.

Treptat, chipul prinde contur, volum, consistenţă şi, încet, foarte-ncet, începi să-l apropii de inima ta, ce aşteaptă deschisă ca floarea de nufăr.

Acum îţi propun o călătorie: urmează forma chipului, lent, fără grabă şi lasă-ţi respiraţia calmă să devină treptat mângâiere. Presimte mireasma discretă a fiinţei de care te apropii. Continuă să-i respiri forma obrajilor, părul, tâmpla, descoperă fruntea în aşteptare şi dacă o cută mirată se simte, întinde-o uşor... Coboară spre pleoapa ochiului stâng şi respir-o, apoi intră-ncet, delicat, în irisul tandru şi lasă-te îmbăiat de lumini şi de umbre. Acum, coboară în colţul miratului ochi ce te-acceptă şi gustă din rouă sărată, apoi te prelinge pe-obrazul său stâng. Imaginează-ţi că luneci extrem de încet, pe suprafaţa unui fruct pe care tu îl alegi, experimentând contactul cu coaja. Acum poţi pătrunde spre miez, îl miroşi, îl guşti delicat şi atent la nuanţe. Rămâi concentrat.

Şi, dacă te simţi luminos şi trezit dintr-o dată, alunecă lin înspre zona bărbiei şi simte-i, prezent, consistenţa şi forma, deodată. O poţi mângâia circular cât mai încet cu putinţă.

Zbori blând – fluture transparent către gură şi desenează-i cu aripa întregul contur şi surâsul.... sălăşluieşte o clipă-n lăcaşul atât de suav şi – iată – deoadată simţi râsul cascadă cum vine. Lasă-te energizat de unda-răcoare, de forţa pe care-o degajă, fără efort, fără oprelişti. Curgi repede, viu şi puternic. Eşti râsul cu totul.

Acum, poţi parcurge linia nasului, urcând şi coborând concentrat, urmează forma delicată a nărilor şi-ncercă să fii chiar aerul pur ce-l respiră, fii însăşi mireasma pe care-ndelung şi-o doresc. Acum poţi urca învigorat pe obrazul său drept. Pătrunde-n cutele lui, în porii pregătiţi să-ţi primească plăcuta atingere şi să-ţi afle mesajul....

Şi, ca şi cum te-ai fi urcat pe-o colină, lasă-te acum pe pleoapa ochiului drept, ca pe ţărmul de mare. Aici pregăteşte-te să simţi mareea privirii ce te iscodeşte, iubindu-te mereu şi mereu altfel. Fii conştient de modul în care revine, aceeaşi, dar totuşi mereu transformată prin tine... Fii concentrat doar asupra privirii de-acum şi, brusc, vei vedea curcubeul ţâşnind către tine. Alege-ţi culoarea pe care-o preferi şi ascute-ţi auzul.

Acum poţi înţelege intenţia Copilului drag şi mesajul. La rându-ţi, răspunde-i aşa cum doreşti, prin culori sau miresme, vibraţii sonore sau atingeri ori alte senzaţii. Puteţi continua dialogul cât este nevoie şi dacă simţiţi că din jocul vostru se face lumină şi-o bucurie imensă vă inundă întru totul, atunci poţi porni mai departe...

Uşor, liniştit şi-mplinit, pluteşti deasupra tâmplelor, frunţii şi, ca de la sine, ţeşi luminoase, largi cercuri, în jurul capului Copilului interior. Imaginează-ţi cum modelezi cu respiraţia ta cercuri ample, din ce în ce mai ample, tot mai extinse, pe măsură ce Chipul fericit din interiorul lor se măreşte, se dilată, se colorează...

Acum te apropii din ce în ce mai mult de Copilul din tine, încet, foarte-ncet, îl percepi sub o magică lupă... o vreme distingi disparate nuanţe şi forme, un joc de lumini şi de umbre amestecate până când, brusc, îţi apare o nouă planetă. O poţi explora după voie, de te ademeneşte cu lacuri adânci şi coline prelungi şi domoale, cu line câmpii şi munţi semeţiţi către cer, cu peşteri în care te poţi cuibări liniştit... Păduri nesfârşite, cascade cântând ori livezi aburind de miresme te pot invita să pătrunzi, să descoperi, să guşti...

Şi dacă ai explorat îndeajuns noul Chip, adună imaginea lui într-un glob transparent şi uşor chiar acum... Apropie-ţi palmele lin şi primeşte-l în cuibul lor ca şi cum te-ai ruga. Atent, răbdător, iubitor, protejându-l, adu-ţi-l încetul cu încetul aproape de inimă, simţindu-i căldura, vibraţia fină, lumina. Respiră-i întreaga fiinţă şi fuzionaţi....

Acum te întorci mai bogat, mai plin, mai vital. Respiră adânc şi liber, salută Copilul din interiorul tău, mulţumeşte-i cu toate celulele tale deodată, priveşte-i imaginea până se face lumină, ascultă-i prezenţa până devine sunet, gustă-i fiinţa până ajunge nectar, păstrează-i mireasma până rămâne părere...

Material prezentat in cadrul intalnirii lunare a Asociatiei Reiki Usui. Toate drepturile de autor apartin Asociatiei Reiki Usui si in mod direct autorilor materialului.

Lasati sa renasca copilul vostru interior

Ne-am propus sa raspundem impreuna la cateva intrebari, care, speram noi, sa ne ajute sa ne intelegem copilul nostru interior si sa ne ajute sa ne apropiem de el:

1. Cine este si unde gasim copilul interior ?

2. De ce este important el in viata noastra de adulti?

3. Unde si cum am pierdut conexiunea cu copilul din noi?

4. Cum putem sa ii ajutam pe cei din jurul nostru (in special cei care nu au ajuns inca la maturitate) sa isi pastreze legatura cu copilul interior?

5. Ce putem face acum, astazi, pentru a ne reintregi cu copilul nostru interior?

In fiecare dintre noi exista un copil. De multe ori il simtim, uneori ii constientizam manifestarile iar de cele mai multe ori uitam de el. Acest copil are nevoie continua de afectiune, grija si protectie. El incepe sa existe in noi de cand suntem fizic copii. Aceste doua stari identice si suprapuse coexista intr-o forma unitara pana la varsta la care influenta celor din jurul nostru incepe sa isi arate primele succese.

Intre cele doua momente determinante ale existentei noastre, nastere si moarte, copilul interior ramane acelasi avand o manifestare continua in sinea noastra. Daca copilul fizic devine adolescent, adult si mai apoi batran, copilul spiritual traieste in spatele oricarei forme pe care o ia fizicul nostru si are un rol direct modul nostru de manifestare cat si in viata noastra interioara. Maturitatea fizica este perioada cand existenta copilului din noi este cel mai puternic suprimata, ascunsa si uitata. Senectutea aduce cu ea acea intoarcere naturala la starea intiala iar ratiunea incepe sa paleasca in fata cursului firesc. Atunci corpul fizic transcede usor catre cel spiritual, devine diafan si lasa bucuria lucrurilor simple, a copilariei, sa se manifeste asa cum era la inceput. Natura ne arata din nou ca urmam aceleasi legi universale care guverneaza tot ce e in jurul nostru.

Dar sa ne reintoarcem la copilarie...

Inca de cand ne nastem, adultii din viata noastra ne forteaza sa fim “normali” ca si ei. Cu timpul adoptam o anumita personalitate, pentru a raspunde solicitarilor adultilor. Deveniti adulti la randul nostru, ne uitam (sau aproape uitam) prima identitate, “eu sunt”. Observand comportamentele adultilor fata de copiii care insista sa fie ei insisi, este usor de constatat felul in care copilul interior al acestor adulti a fost si el refulat. Aceasta refulare a copilului interior sfarma spontaneitatea, bucuria de a trai, creativitatea, autenticitatea, capacitatea de a se exprima, increderea in Univers, capacitatea de a fi natural precum si respectul de sine.

De fapt, de la o varsta foarte frageda a copiilor, adultii le fac morala cu privire la bine si la rau, la ce este corect si incorect, potrivit sau nepotrivit, normal sau anormal etc.

Copilul pur, care inca nu este afectat sau influentat de lumea adultilor, nu se nelinisteste in fata unor criterii arbitrare, elaborate de catre mental. “Este” ceea ce este. Nu analizeaza ce sa faca, sa spuna sau sa simta. Este spontan, nu se judeca si nu se critica chiar daca se insala. Isi admite greselile fara sa se judece.

Cand ne judecam sau ne criticam, ne bazam mai ales pe trecut, pe ceea ce am invatat. Asadar, intelectul, cu capacitatea lui de a-si aminti ne conduce. Sa luam ca exemplu, sarbatorile, cu traditiile si obiceiurile lor. Le cerem copiilor sa se imbrace, sa isi aranjeze parul, sa se comporte in functie de gusturile si de credintele noastre de adulti. Le cumparam cadourile pe care am fi vrut sa le primim noi cand eram mici si asteptam ca ei sa fie recunoscatori. Daca un copil se supara deoarece nu vrea sa isi pupe toti unchii si matusile, il certam, ii facem morala, incercam prin toate mijloacele posibile sa il facem sa se razgandeasca.

Practic, il invatam ca atunci cand este spontan si este el insusi, nu este bine si ii lasam impresia ca nu il iubim asa de mult. Invata ca a face ca ceilalti inseamna a fi mai iubit. Daca copilul decide sa creada acest lucru, o parte din el este refulata, iar copilul risca sa se prefaca tot timpul pentru a fi iubit, in intreaga lui viata de adult. Viata devine foarte grea atunci cand ne lasam mentalul (intelectul) sa decida asupra comportamentului nostru. Trebuie sa ne raportam la el tot timpul, indiferent ce am face. Nu mai suntem stapanii vietii noastre deoarece am ales mentalul sa ne fie stapan.

Daca uneori indraznim sa actionam in functie de intuitia noastra, de dorintele noastre, fara sa verificam cu intelectul, acest lucru se dovedeste contrariul a ceea ce crede mentalul nostru si ne simtim imediat vinovati. De aici provine nevoia de a ne pedepsi si de a suferi, deoarece ne-am declarat vinovati. Astfel, ne sufocam bucuria de a trai. Cu cat ne acuzam si ne judecam mai mult, cu atat ne este mai greu sa ne exprimam creativitatea. A fi creativ nu inseamna neaparat “a inventa” ceva, ci si a sti ce vrei, a decide sa faci sa se intample acel lucru in viata ta si a trece la actiune. A fi creativ inseamna de asemenea a trai momentul prezent.

Atunci cand repetam o actiune in mod automat, facem acest lucru in functie de ceea ce am invatat inainte, deci nu suntem in momentul prezent. Cand cream ne simtim plini de fericire. Dupa aceea nu mai exista acel sentiment de gol in noi, gol pe care trebuie sa il umplem neaparat, in orice mod. Atunci cand ne lasam condusi inca din copilarie, devine dificil sa avem incredere in noi si sa indraznim sa trecem la actiune, fara sa ne fie teama de rezultate, la varsta adulta. Uitam sa vedem toate binefacerile pe care le avem de castigat dintr-o experienta traita, chiar daca rezultatul nu se dovedeste a fi ceea ce am anticipat noi. Pentru a fi creativi fara sa fim stresati, trebuie sa fim deschisi pentru orice rezultat posibil, stiind ca nu exista greseli, exista doar experiente din care invatam mereu ceva benefic. Astfel ne dezvoltam increderea in Univers.

Copilul mic (care inca nu este influentat de lumea adultilor) nu isi face griji pentru ce va manca sau pentru ziua de maine. Este ca o pasare care vrea sa invete cat mai repede sa zboare, dupa ce face cateva exercitii. Nu analizeaza de ce si cum. Copilul este spontan, natural. Mai tarziu insa incepe sa analizeze si sa intrebe “de ce?”, cand devine mai constient de lumea mentala a adultilor si de comportamentul lor atat de putin natural. Este debusolat, incearca sa inteleaga. Si astfel incep sa apara fricile, treptat se obisnuieste cu rationamentul adultilor, isi uita spontaneitatea si capacitatea de a risca fara sa se teama.

Stiu ca, in timp ce cititi aceste randuri, mentalul majoritatii dintre voi se revolta si spune: “ce nonsens! Nu putem sa lasam un copil de capul lui. Trebuie sa il conducem. Daca nu ii este frica exista riscul sa i se intample orice, accidente sau alte nefericiri!” Credeti ca sunt prosti copiii vostri? Ca nu au nicun instinct de supravietuire sau nici o intentie? Credeti, cu adevarat ca accidentele sunt doar pentru persoanele care nu se tem de nimic, copii sau adulti? Din contra, frica si culpabilitatea sunt cele care cauzeaza majoritatea accidentelor. Adultul trebuie sa isi ghideze copilul cum stie el mai bine, pentru ca acel suflet, care a venit in acel corp de copil sa reinvete sa traiasca in acest mediu terestru. A ghida nu inseamna a conduce, ci a da sfaturi, a sugera, a invata de exemplu, respectand alegerea copilului. Atunci cand copilul alege contrariul, este alegerea lui. Va invata astfel ca orice actiune are o consecinta si ca trebuie sa isi asume consecintele deciziilor lui. Astfel, copilul va deveni un adult responsabil.

Toti parintii isi doresc copii responsabili, dar majoritatea dintre ei fac exact contrariul pentru a ajunge la acest rezultat. Iti trateaza copiii ca si cum ar fi niste idioti, vrand sa controleze totul pentru ei, neavand incredere in ei. Decide pentru el cand sa ia masa, ce are nevoie corpul lui sa manance, hainele, orele de somn, prietenii, iesirile, studiile si uneori ii aleg chiar si meseria pe care ar trebui sa o exercite mai tarziu. Copilul creste astfel avand credinta ca nu poate decide nimic de unul singur sau ca nu are forta necesara pentru a-si asuma consecintele actelor sale.

Ar trebui sa-i invatam pe copii, de la cele mai fragede varste, care sunt drepturile lui de copil, precum si drepturile parintilor fata de copii. In realitate, nici o fiinta umana nu are drepturi asupra altei fiinte. Copilul nu trebuie sa creada ca parintii lui sunt responsabili de existenta lui, deoarece l-au adus pe lume. Trebuie sa recunoasca faptul ca a fost alegerea lui sa se incarneze si ca nu este decat un “chirias” al parintilor sai. Totusi, prin procreere, parintii se angajeaza sa se ocupe de copilul lor pana cand acesta poate sa isi implineasca singur nevoile. Daca parintii vor sa faca mai mult, va fi un cadou in plus pentru el. Nici parintii nu au drepturi asupra copilului lor. Nu ii pot pretinde sa le fie supus doar pentru faptul ca sunt parintii lui. Intre copii si parinti trebuie sa existe un respect reciproc. De exemplu: daca un copil indeplineste o sarcina pentru care ar fi trebuit sa fie angajata o alta persoana, daca nu s-ar fi ocupat el singur de acel lucru, aceasta sarcina devine o munca utila pentru toata lumea si ar trebui sa fie platit la fel ca si cum ar fi fost platita o persoana angajata. Astfel, invata faptul ca indeplinirea unei sarcini sau a unei munci ii confera anumite drepturi. In afara de aceasta, in viata lui de copil sau de adult, nu are niciun drept. Ceea ce primeste in plus este un cadou.

Un alt exemplu, in timpul sarbatorilor sau a unei zile de nastere, nimeni nu este obligat sa faca un cadou unei alte persoane. Nu este o datorie, a devenit pur si simplu un obicei. La fel, nici parintele nu este obligat sa faca un cadou copilului asa cum nici copilul nu e obligat sa faca un cadou parintelui sau. Copilul care se asteapta sa primeasca cadouri, crezand ca i se datoreaza acest lucru, fara sa se gandeasca sa faca si el cadouri, va avea dificultati, in viata sa de adult, sa fie in armonie cu capacitatea sa de a da si de a primi. Va deveni o persoana care crede ca i se cuvine totul, va lua totul.

Un alt aspect al copilului interior cu care trebuie sa reintram in contact, este capacitatea lui de a se exprima. Copilul mic, care este inca pur, tipa, plange, e ganditor, zambeste, rade din toata inima, spune “da” sau”nu”, in functie de nevoile lui, este natural. A fi natural este unul dintre aspectele care este cel mai sufocat, cenzurat, controlat de catre adulti. “Fii cuminte si taci.” Asta aude copilul foarte des de la parintii lui. Cand plange intr-un moment cand il deranjeaza pe adult, acesta face orice pentru a-l opri din plans, chiar cu pretul de a-i face rau, dandu-i o suzeta cu zahar, o sticla de lapte sau mancare. Cand creste mai mare, e inchis in camera lui si i se spune ca este insuportabil. Daca bebelusul plange, desi neoile lui fizice sunt implinite, ar fi mai bines a il invatam sa isi acorde dreptul de a plange si ca este vorba despre alegerea lui. Parintele care stie ca a facut tot posibilul pentru copilul lui, nu are de ce sa se simta vinovat daca copilul vrea sa planga. Copilul va invata sa faca ce simte, sa isi traiasca durerea si isi va asuma decizia de a plange. Va simti in acelasi timp si ca e iubit la fel de mult ca si atunci cand nu plange.

Insa, de obicei este invatat ca, atunci cand il doare ceva sau sufera nu are dreptul sa exprime acest lucru, nici macar sa il simta. In loc sa-si exprime trairea, trebuie sa bea sau sa manance sau sa se convinga ca este insuportabil, ca nu este corect sa sufere. La fel se intampla si atunci cand copilul spune ca ii este frica, i se raspunde ca frica lui nu este intemeiata, in loc sa fie invatat cum sa accepte acea frica.

Ce frumoasa ar fi lumea daca toti adultii s-ar simti in largul lor sa exprime ceea ce sunt, sa isi acorde dreptul de a spune “nu” sau “da” lor insisi sau celorlalti, in loc sa faca contrariul a ceea ce simt pentru a fi “corecti” sau “iubiti” de ceilalti.

In situatia in care copilul si-ar putea exprima parerea sau ar avea dreptul de a spune ca nu este de acord cu parintii lui, fara sa i se inchida imediat gura sau sa fie culpabilizat, ar invata astfel ce inseamna respectul. Copilul creste crezand ca opinia lui, ideea lui, nu valoreaza mare lucru, ca e mai bine sa taca pentru a fi iubit mai mult. Cum poti sa te astepti din partea copilului sa isi respecte parintii sau lumea adultilor in general? Din contra, acel copil devenit adult va dezvolta mai degraba mai multe aspecte ale unei personalitati care tinde sa placa celorlalti si isi va refula astfel complet propria sa individualitate.

Astfel, treptat se aduna elementele care ajung sa creeze prtoblemele de comunicare, din relatii, de greutate, bolile, stresul, alcoolul, drogurile etc. Devine foarte important, chiar urgent, pentru fiecare dintre noi sa devenim responsabili de noi insine, sa devenim constienti ca, sufocand copilul din noi, am pierdut o cheie importanta pentru fericirea noastra si suntem singurii responsabili de acest lucru. Este rezultatul reactiei noastre la educatia pe care am primit-o de la parintii si de la profesorii nostri. Uitam ca ne-au dat ceea ce au putut, ceea ce au stiut, ceea ce au primit si ei la randul lor de la generatiile precedente.

Din fericire acum, in era Varsatorului, suntem inconjurati de ajutor pentru a putea sa devenim responsabili si sa ne intoarcem la naturaletea copilului in loc sa ramanem in normalitatea adultilor. Parintii si profesorii nostri nu au avut aceasta sansa. Astfel, urmand propria noastra transformare, ii ajutam adeseori sa creeze si la ei o schimbare.

Avem nevoie sa ne re-conectam cu copilul din noi intr-un spatiu hranitor si sigur, pentru ca el sa nu ramana izolat si singur.

Avem nevoie sa retraim, chiar si pentru putin timp, emotiile noastre de copil, sensibilitatea, uimirea si vitalitatea, dandu-i posibilitatea copilulului din noi sa se exprime si sa nu se mai simta ranit.

Exista mai multe cai prin care ne putem reintregi cu copilul nostru interior. Una dintre ele este meditatia sau poate mai simplu uneori, contemplarea.

Prin meditatie si contemplare ne vom intoarce inapoi in timp ca si adulti cum suntem acum pentru a descoperi copilul care traieste in noi. Si vom intelege cum noi ca si copii ne-am suprimat energia spontana si jucausa pentru „a apartine” grupului, familiei, societatii care ne cereau sa renuntam la o parte din noi.

Odata ingrijit copilul din noi redevine plin de energie si viata in corpul si spiritul nostru re-dandu-ne incocenta, spontaneitatea, libertatea, spiritul jucaus si iubirea care sta la baza existentei noastre. Prin vindecarea copilului spiritual ne ajutam sa putem trai viata din nou liberi fata de trecut.

Am incercat astazi sa raspundem catorva intrebari:

1. Cine este si unde gasim copilul interior ?

2. De ce este important el in viata noastra de adulti?

3. Unde si cum am pierdut conexiunea cu copilul din noi?

4. Cum putem sa ii ajutam pe cei din jurul nostru (in special cei care nu au ajuns inca la maturitate) sa isi pastreze legatura cu copilul interior?

5. Ce putem face acum, astazi, pentru a ne reintregi cu copilul nostru interior?

Nu mai asteptati, alegeti incepand de astazi sa reluati contactul cu copilul vostru interior si actionati. Doar voi puteti face acest lucru: nimeni altcineva, cu atat mai putin societatea care nu poate face acest lucru pentru voi! Reluati contactul cu puterea voastra interioara! Deveniti constienti de frumoasa voastra lumina interioara!

Idei discutate in cadrul workshop-ului “Sentimentul de vinovatie”, in cadrul taberei Reiki organizate de Asociatia Reiki Usui, www.reikiusui.ro.

Ideea de workshop presupune implicare din partea participantilor si deschiderea pentru discutarea experientelor proprii, in aceste intalnirii fiind vorba de mai putina teorie si de mai multa practica. Multumim inca o data participantilor pentru implicare.

Totusi, ideile teoretice puse in discutie in cadrul intalnirii au fost urmatoarele:

Ce este sentimentul de vinovatie? Este el prezent in viata tututror? Cum il percepem? Ce experiente am avut in care ne-am simtit vinovati sau i-am facut pe cei din jurul nostru sa se simta vinovati? Ce se poate face – ce solutii avem pentru a lupta impotriva acestui sentiment?

Sentimentul de vinovatie este o stare interioara pe care o avem fiecare dintre noi in anumite momente sau pentru perioade mai lungi de timp. El se poate manifesta oricand, la orice varsta, indiferent de pregatirea scolara sau universitara si in orice mediu, fie el personal, familial, social sau profesional. In concluzie vinovatia depinde de la persoana la persoana si de la comunitate la comunitate, deoarece este in stransa legatura cu valorile morale ale fiecaruia dintre noi precum si cu cele ale comunitatii din care facem parte.
Se poate spune ca sentimentul de vinovatie s-a schimbat si in decursul evolutiei noastre ca omenire, in sensul ca in fiecare epoca sunt apreciate alte valori morale pe care incercam sa le respectam in comportamentul nostru.

Asadar sentimentul de vinovatie este in stransa legatura cu ceea ce noi numim “greseli”, adica tipare mentale, emotionale sau de comportament care incalca valorile morale personale sau cele unanim acceptate ale comunitatii din care facem parte. Astfel, starea noastra interioara de vinovatie este bazata pe perceptia pe care o avem asupra experientei trecute pe care noi sau ceilalti o consideram ca fiind “gresita”. Aceasta stare de vinovatie este un sentiment absolut normal si firesc, pentru fiecare dintre noi. Exista studii psihologice care explica faptul ca dupa ce face ceva “gresit”, asteptam sa fim pedepsiti, simtindu-ne mai putin vinovati daca aceasta pedeapsa ni se si intampla. Deci ne vom simti cu sufletul mai usor daca “platim” pentru greala respectiva.

Totusi, este absolut necesar ca sentimentul de vinovatie care se creeaza in interiorul nostru sa fie pe masura “greselii” pe care am facut-o. Cu alte cuvinte, sa ne observam sau sa ii observam pe ceilalti in mod obiectiv, evitand judecatile moralizatoare atat asupra noastra cat si asupra celorlalti. Practic vom evita sa ne judecam sau sa ii judecam pe ceilalti si doar vom observa aceste comportamente pe care noi le etichetam ca fiind “gresite”, incercand sa reparam. Aceste reparatii se pot face in moduri diferite, in functie de experienta si alegerea proprie, mergand de la reparatia materiala pana la prezentarea scuzelor.

Se spune despre sentimentul de vinovatie faptul ca este una dintre cele mai puternice arme de manipulare emotionala pe care le putem folosi asupra celorlalti. El este folosit in aceasta forma in jurul nostru, dar este vizibil cu precadere intre parteneri si intre parinti si copii.

De exemplu, in relatia de cuplu, femeile se pot recunoaste in situatiile urmatoare – totusi, exemplul fiind valabil pentru ambii parteneri:
“Oare de cate ori nu am stat bosumflate numai pentru a obtine ceva?” “Oare de cate ori nu am refuzat sa facem ceva numai pentru a folosi aceasta ca moneda de schimb pentru ceva ce am fi vrut sa obtinem?”

Alte exemple se intalnesc in educatia copiilor:
“Daca nu manaci tot, se va inceca piticul (pictat) de pe fundul farfuriei...” (Si copilul manaca, desi poate nu ii place sau nu ii trebuie, neavand puterea sa discearna intre situatia reala a piticului si sentimentul de vinovatie indus de parinti.)
“Daca nu faci... / daca nu iei note mari.... nu te mai iubesc....”

Tot din educatia copiilor putem lua exemple din situatiile celor care se simt vinovati pentru dorintele implinite sau neimplinite ale parintilor lor, incercand sa isi modeleze viata dupa acestea. Astfel sunt multe cazuri in care ajungem sa facem meserii care nu ne plac, nu ni se potrivesc, doar pentru faptul ca asa a vrut mama sau tata, sau pentru ca am urmat o anumita traditie din familie. In cazul fericit, la o anumita varsta, adulti fiind, reusim sa sa ne eliberam de acest sentiment de vinovatie si sa ne refacem viata dupa propriile noastre standarde, valori si dorinte. Totusi, in aceste cazuri, trebuie sa se simta parintii vinovati pentru faptul ca au impus un drum copiilor lor sau nu? Raspunsul la aceasta intrebare este propriu fiecaruia si fiecarei experiente in parte...

Motivatia: “Fa asa pentru ca asa este bine...” poate primi rapsunsul: “Binele cui? / Bine pentru cine? / Bine din ce punct de vedere etc....”.


Alte situatii in care poate aparea sentimentul de vinovatie sunt reprezentate de cazurile copiilor care se simt vinovati pentru neintelegerile dintre parintii lor, sau, mai grav, in cazurile de divort cand copiii cred ca parintii s-au despartit din cauza lor.


In fiecare moment avem tendinta de a ne simti vinovati. De exemplu, suntem chemati de urgenta in biroul sefului. Cati dintre ne gandim, in cele cateva secunde / minute in care parcurgem distanta pana la biroul sefului ca am facut ceva rau / gresit si cati dintre noi ne vom gandi ca am fost promovati sau ca ni se propune o marire de salariu? Sau ajungem acasa si partenerul este necajit: Cati dintre noi ne gadim ca noi i-am gresit si cati dintre noi intreaba cu detasare ce s-a intamplat?!

Putem spune ca unii dintre ne simitim mai mult sau mai putin vinovati decat ceilalti in situatii similare sau chiar identice. Care este explicatia? Motivul principal pare a fi ego-ul nostru, in sensul ca daca avem un ego (o personalitate) puternic, este posibil sa resimtim mai putin puternic acest sentiment de vinovatie.
De exemplu, doua persoane care calatoresc in strainatate se simt sau nu vinovate de modul in care suntem perceputi ca si romani in occident.


Si totusi ce este de facut in privinta acestui sentiment de vinovatie?

Cred ca raspunsul la intrebarea "De ce sa incercam sa vindecam aceste sentimente de vinovatie?" este evident si nu ma voi opri aici asupra acestor raspunsuri. In randurile urmatoare ne vom concentra atentia asupra metodelor de ameliorare si chiar de vindecare a consecintelor acestor stari interioare pe care le denumim generic "sentiment de vinovatie".

Exista in jurul nostru mai multe retete. Totusi, regasim puncte comune pe care putem sa le folosim in experientele noastre.

In primul rand este nevoie sa CONSTIENTIZAM acest sentiment de vinovatie care se afla in interiorul nostru. Ne vom gandi apoi: este acest sentiment de vinovatie pe masaura greselii? Daca concluzionam ca sentimentul de vinovatie si greseala nu sunt proportionale, este necesar sa ne ajustam acest sentiment in forul nostru interior. Practic vom ACCEPTA existenta vinovatiei, vom ACCEPTA faptul ca este firesc sa gresim si sa ne simtim vinovati. Face parte din experienta noastra ca oameni sa avem si experiente din care sa putem invata, sa ACCEPTAM ca nu suntem perfecti, ca asa am fost construiti cu bune si rele. Dupa care ne vom IERTA pe noi insine dar si pe ceilalti pentru lucrurile pe care le consideram ca fiind “gresite” dar si pentru faptul ca ne simtim vinovati. Un ultim pas, dar extrem de necesar, este sa ne ELIBERAM de aceste sentimente si de aceste experiente din trecut, pastrand doar ceea ce este bun – adica ceea ce am invatat din ele, fara a relua filmul acestora la infinit, gandindu-ne “Daca as fi facut..., as fi...”. Umerii nostri pot duce “un sac” limitat de sentimente de vinovatie si greseli din trecut, fara a ne simti complesiti.

De exemplu, seara, inainte de culcare, cand revedem cu ochii mintii experientele din ziua respectiva, putem sa ne spunem: “Ma accept si ma iert pentru.... Ii accept si ii iert pe ceilalti pentru.... Ma eliberez si ii eliberez....”. Sau, cand ne revine in minte numele unei persoane de mai multe ori in acea zi, sa ne spunem: “Te rog sa ma ierti ca te-am facut prizonierul gandurilor mele. Te eliberez si ma eliberez”.

Exemplele de mai sus nu sunt formule magice. Ele pot fi folosite in forma de mai sus sau pot fi personalizate de fiecare dintre noi. Pentru fiecare dintre noi va functiona cel mai bine formula in care avem incredere.

Totusi, este important sa ne iertam pe noi sau pe ceilalti, din interiorul nostru catre exterior, deoarece aceste sentimente sunt in interiorul nostru si nu in exteriorul nostru. Astfel, spovedania (ca iertare oferita de religie prin preot) va fi dublata si de iertarea in forul nostru interior, producandu-se astfel o vindecare profunda.


Alte formule de rezolvare sunt cele folosite si in cadrul workshop-ului:
In primul rand sa ne transmitem reiki pentru trecut, pentru rezolvarea si vindecarea acelor situatii.
Sau se poate folosi metoda purificarii si a vindecarii cu ajutorul energiei focului – arderea biletelelor pe care am notat situatii in care ne-am simtit vinovati sau i-am facut pe ceilalti sa se simta vinovati. Vom multumi energiei focului pentru ajutorul primit si vom primi acest proces cu respect, deoarece este o purificare foarte puternica (asa cum am procedat in timpul exercitiului din cadrul workshopului).
Revin cu ideea anterioara: pentru fiecare dintre noi va functiona cel mai bine metoda in care avem incredere.


Subiectul abordat in aceste cateva randuri este extrem de vast si poate fi privit din foarte multe puncte de vedere. Poate fi subiectul multor conferinte si workshoupuri. Totusi, teoria ramane teorie, informatia stiintifica ramane in planul mental, iar noi, oamenii, suntem un complex de planuri (mental, emotional, energetic, spiritual) si o suma de experiente si valori personale. In concluzie, in drumul nostru catre vindecare, catre rezolvarea acestui sentiment de vinovatie si nu numai, ramane extrem de valoroasa munca noastra interioara pe care o facem noi insine cu noi insine, mediul exterior oferindu-ne doar cai sau posibilitati pe care putem sa le alegem. Noi alegem, noi avem puterea deciziei pentru tot ceea ce insemnam noi insine.

Acest workshop precum si informatiile de mai sus poate reprezenta pentru fiecare dintre participanti un alt pas, o alta etapa pe calea vindecarii sentimentului de vinovatie practic fiecaruia. Pentru unii dintre noi a reprezentat un inceput, pentru altii o continuare, pentru altii o confirmare a drumului ales, contand cel mai mult pentru succesul activitatii deschiderea participantilor care au impartasit din experientele proprii.